desen in creion
Adelina Campean
joi, 5 aprilie 2012
luni, 19 martie 2012
Gânduri pe spaţiu...
Gânduri pe spaţiu...
Poartă un sac găurit de ciment după ea. Şchiopătează destul de urât dar merge înainte. De curând s-a deschis un nou centru de colectare de hârtie în zonă, aşa că, ea, culege fiecare bucăţică reciclabilă din cele trei tomberoane de gunoi. Selectează cu grijă, mai înjură din când în când încet ca să nu o audă vânătorii... strânge cu grijă.
….............................................
Îmi pierd existenţa cu fiecare clipă ce trece. Irosesc fiecare clipă pentru că nu ştiu cum să o păstrez. Păstrez tot ce rămâne în urma mea...mai nimic.
…................................................
Am pe birou un pahar de unică folosinţă pe jumăte plin de apă galbenă, un pachet de ţigări, nelipsitul telefon, un proprietar de distilerii şi multe schiţe nedescifrabile. Stau şi mă uit în gol. Din când în când mă transform în ţăran şi mai plantez câte ceva. Văd lume ce zâmbeşte, văd lume ce plânge, văd oameni ce se grăbesc să prindă autobuzul fantomă. Văd ţigani şi câini vagabonzi la fiecare pas. Pe mine nu mă văd. Nu am oglindă iar în mintea mea nu exist. În mintea altora poate mai puţin de atât. Dar asta este. Merg mai departe, nu şchiopătez şi mă uit în gol.
…...................................
Semaforul încă e verde, Mă grăbesc să ajung în timp util la trecerea de pietoni. Am ajuns dar verdele îşi pierde suflarea şi pâlpâie... Mă opresc la timp şi las pietonii grăbiţi să fugă spre celălalt capăt de ciment. În minutul următor caroseria unei maşini vişinii de Sălaj se îndoaie în faţa mea. Mă uit în continuare la semafor, destul de indiferentă. E Încă roşu. Nici măcar nu conştientizez cât de norocoasă am fost. Oamenii se strâng în jurul accidentului ca şi cum s-ar da alimente pe gratis sau mai bine, câteva sticle de alcool foarte scump. Se înghesuie să vadă, se calcă în picioare. Mă dau la o parte şi mă uit la semafor. E verde. Îmi fac loc prin mulţime şi ating celălalt capăt de ciment.
…..................................
Îşi ia sacul în spate, se uită la mine cu indiferenţă şi pleacă mai departe. Încă şchiopătează. Încă mă uit în gol.
Text: Adelina Câmpean
Poartă un sac găurit de ciment după ea. Şchiopătează destul de urât dar merge înainte. De curând s-a deschis un nou centru de colectare de hârtie în zonă, aşa că, ea, culege fiecare bucăţică reciclabilă din cele trei tomberoane de gunoi. Selectează cu grijă, mai înjură din când în când încet ca să nu o audă vânătorii... strânge cu grijă.
….............................................
Îmi pierd existenţa cu fiecare clipă ce trece. Irosesc fiecare clipă pentru că nu ştiu cum să o păstrez. Păstrez tot ce rămâne în urma mea...mai nimic.
…................................................
Am pe birou un pahar de unică folosinţă pe jumăte plin de apă galbenă, un pachet de ţigări, nelipsitul telefon, un proprietar de distilerii şi multe schiţe nedescifrabile. Stau şi mă uit în gol. Din când în când mă transform în ţăran şi mai plantez câte ceva. Văd lume ce zâmbeşte, văd lume ce plânge, văd oameni ce se grăbesc să prindă autobuzul fantomă. Văd ţigani şi câini vagabonzi la fiecare pas. Pe mine nu mă văd. Nu am oglindă iar în mintea mea nu exist. În mintea altora poate mai puţin de atât. Dar asta este. Merg mai departe, nu şchiopătez şi mă uit în gol.
…...................................
Semaforul încă e verde, Mă grăbesc să ajung în timp util la trecerea de pietoni. Am ajuns dar verdele îşi pierde suflarea şi pâlpâie... Mă opresc la timp şi las pietonii grăbiţi să fugă spre celălalt capăt de ciment. În minutul următor caroseria unei maşini vişinii de Sălaj se îndoaie în faţa mea. Mă uit în continuare la semafor, destul de indiferentă. E Încă roşu. Nici măcar nu conştientizez cât de norocoasă am fost. Oamenii se strâng în jurul accidentului ca şi cum s-ar da alimente pe gratis sau mai bine, câteva sticle de alcool foarte scump. Se înghesuie să vadă, se calcă în picioare. Mă dau la o parte şi mă uit la semafor. E verde. Îmi fac loc prin mulţime şi ating celălalt capăt de ciment.
…..................................
Îşi ia sacul în spate, se uită la mine cu indiferenţă şi pleacă mai departe. Încă şchiopătează. Încă mă uit în gol.
Text: Adelina Câmpean
marți, 6 decembrie 2011
Art-Eveniment
Art-eveniment
Miercuri, 07 decembrie 2011
ora 17:00
Casa de Cultura a studentilor
Sala Europa, Etaj III
marți, 20 septembrie 2011
Festivalul International Multicultural ARS MARIS
Festivalul International Multicultural ARS MARIS
editia a V-a, Reghin, 6-9 octombrie 2011
vineri, 8 iulie 2011
Scrisoarea unui evadat de la spitalul de nebuni
Construim autostrăzi ca să ne batem joc de voi…
Sau
Scrisoarea unui evadat de la spitalul de nebuni
Caut cheia, oglinda şi cutia de chibrituri din trecut. Caut cele 29 de vise de artist de care eram mândra…
Nu caut viitorul. Încă sper că mă va căuta el pe mine. Nu cred în viitor. Viaţa mea rămâne ceea ce a fost şi ceea ce este. Şi aici se opreşte.E frig, am gheaţă pe pleoape dar ce mai contează? Am ameţit de la cele 28 de ture în jurul blocului dar ce mai contează... Înainte de a face cea de-a 29-a tură am să mă opresc, am să sap o groapă şi am să rog pe cineva să arunce cu pământ peste mine. Oricum nu contează. Am ars doi bocanci în centrul oraşului. Nu a contat. Am construit un nume din cuvinte, mesaje vizuale şi sunete. Nu a contat. M-am lăsat dusă de val ca să ajut marea. Nici asta nu a contat. Am dat tot ce am avut şi ce am putut. Asta niciodată nu va conta. M-am asezat pe o piatră cu vedere la şosea, mi-am dat jos geaca, mi-am aprins o ţigară ca să-mi ard existenţa absurdă. Nu a fost de ajuns. M-am întrebat cum e să simţi gheaţa sub tălpile goale…
…………………………………………………………………..
Trec oameni pe lângă mine. E 2 şi 14 minute. Se simte alcoolul în aer. Se uită la mine fugitiv, îşi continuă drumul ca mai apoi brusc să se întoarcă şi să mai privească o dată râzând către mine. Ei râd, tălpile mele simt gheaţa. Nu e nici o problemă. Scot un cuţit din buzunar şi încep să-mi sap groapa.
………………………………………………………………………
A trecut ceva vreme de când aştept să se întâmple ceva. Măcar o creangă de s-ar apleca şi mi-ar spune că pentru ea contez. Dar nici măcar ea… Aş fi vrut să am chitara cu mine dar tălpile mi-au îngheţat şi nu pot să mă mişc. Care este cea mai dispreţuită fiinţă? Oare cum mă văd furnicile? Oare când am să termin de săpat?Aş vrea să dorm dar încă mai aştept să se întâmple ceva.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)