Fragment din "La umbra ultimului visator..."
La umbra ultimului visător…
Vânător de vise, vânător de durere, vânător de speranţe…
Asta se spune despre mine…
Oare aşa sunt? Oare trăiesc printre crengi de apă ce mă îneacă în prea ciudata lume a viselor?
Îmi închipui că trăiesc undeva departe, înconjurată de simpla serenadă a unor umbre ciudate, umbre călătoare, umbre nemuritoare. Acolo, înghit povestea seacă a trecutului şi încerc sa conturez o nouă poveste: cea a viitorului. Îmi iau singura filă albă pe care o am, trag aer în piept şi alunec în visare. În lumea viitorului nu există trist…câteva păsări în carouri vor zbura în cerc de fiecare dată când eu, noul visător, voi lua chitara în braţe, încercând să aduc ploaia în mica mea împărăţie. În loc de copaci, voi planta cutii de zahăr din care, la fiecare strigare a tâlharului “trist”, vor izbucni în râs crengi de piatră. Îl vor înconjura cu spinii cuvântului şi îl vor alunga departe, departe de mine, departe de noua mea lume interioară.Aşa va fi! Împătur fila viitorului şi îi ofer ultima lacrimă pe care o voi elibera.
Text şi imagine: Adelina Câmpean
Dungi negre pe bluza neagră…
A trecut mult timp…Răsfoiam căteva albume de fotografii. Ce mult a trecut, ce greu e acum când nu mai am unde….
Tocmai a început să plouă. Nimic nu mai e la fel. Oamenii nu mai păşesc violent pe drumul neasfaltat, frunzele nu mai cântă, deşi e vânt, nici măcar câinii nu mai latră…Totul este pustiu. “Totul” este alături de mine. Deschid poarta dar mi-e frică să intru…Ce mult a trecut, ce greu e acum când nu mai am unde….
Adună scrumul şi aşează-l în palmă. Apoi, deschide ochii şi priveşte înăuntrul meu. Ce vezi? Vrei să vezi dar eu, carnetul de nebun îţi cenzurez privirea…Gratile albe se destramă printre adâncuri crăpate. Cele roşii se topesc în mâna mea…cele negre sunt pentru totdeauna!
Adună scrumul şi aşează-l în palmă. Apoi, deschide fereastra şi ascultă-mi gândurile. Auzi ceva? Eu, carnetul de nebun îţi cenzurez auzul. Becul alb a ars de prea mult soare, cel roşu povesteşte cu un stâlp ameţit iar cel negru e pentru totdeauna!
Ce mult a trecut….ce greu e acum când nu mai am unde….
Text şi imagine: Adelina Câmpean
Sunt undeva sub apă…
Sunt undeva sub apa acum….
Ieri am fost intr-o cafenea iar acum sunt sub apa. Maine…maine nu stiu unde voi fi. Poate sub un alt cer, poate sub o alta imagine starsa de propia-mi gandire abstracta. Maine voi fi….
E noapte acum! Cobor din tren si urc in masina…Mi-e frig si totusi e cald afara, vad doar serpentinele cum se joaca cu ochiul meu , cum imi intra sub o piele de prea mult timp maltratata de vantul tigarii si de simple pete de pamant. Incerc sa disting cate ceva dar geamul aburit al masinii albastre nu imi permite. Ma tine inchisa si ma conduce spre un loc in care, altadata eram o aripa de rai. De acum voi fi uitare. Soferul isi inchide din cand in cand ochii. E obosit si suparat. In dreapta lui o prezenta feminina incearca sa-si inchida si ea amintirile. Ii este imposibil acum. In spate sunt eu….Tin in mana un telefon pe care nu vreau sa-l aud, in picioare am doar un papuc negru…celalalt e aruncat de 10 minute sub scaunul soferului. Imi intind piciorul si visez la aburii ce-mi vor inchide maine sufletul…Iubesc negrul si totusi, astazi il urasc! Il urasc cu toata fiinta mea, ii urasc sunetul de ceara , ii urasc freamatul ce se zbate in mine, ii urasc povestea. Il urasc!
Luminile benzinariilor imi provoaca stari de viitoare intrebari…unde ma voi ascunde anii ce vor urma? De unde voi matura asfaltul? Unde voi visa la o copilarie de mult pierduta?...Intind mana catre sofer, il trezesc, iar el, omul dur, tare, serios imi zice cu o voce blanda si calda…sunt treaz …va fi bine. Il cred, imi intind mana ce tremura, si incerc sa cred intr-un vis in acelasi loc de rai…Va fi bine…
Text si imagine: Adelina Câmpean
